IV. STILUL BAROC

  STILUL BAROC

    La sfarsitul sec. XVI geniul italian reuseste sa indrepte catre noi directii expresia plastica.

   Caravaggio și frații Carraccio în pictura, Vignola, Della Porta și Maderna în arhitectură sau Bernini în sculptură, reușesc să tipărească un nou interes pentru clasicismul uzat.

 

 

 

 

 

 

 

      Dominația logicii în arhitectură sau echilibrul tensionat al lui Miguelangel în sculptura sfârșesc prin obosirea sensibilității noilor generații. 

       Senzația vine să înlocuiască motivul. Lucrarile echilibrate ale Renașterii sunt înlocuite cu expresia neechilibrată a Barocului.

 

 

 

 

 

 

 

    In arhitectura apare un repertoriu de infinite curbe. 

     Caracteristic picturii baroce este dorința ca realismul să capteze în întregime viața, reflectând aspectele dureroase ale bătrâneții, tristeții, urâțeniei, contraste cu idealismul antropologic, cu subtilitatea realității umane în mediul mitic al lui Venus, nimfei, eroilor și atleților pe care îl contemplam în Renaștere.

 

 

 

 

 

 

 

       Noile teme vor atrage acum atenția artiștilor. Adesea peisajele sunt un argument exclusiv, alteori  omul baroc exaltează in fata plasticitatii unei flori, sau a unui fruct, sau a unui vas de cristal, cu entuziasmul cu care a fost sărbătorit cu un secol înainte frumusețea fecioarelor și a madonelor.

 

 

 

 

 

 

 

     Cu toate acestea, barocul nu va progresa din punct de vedere tehnic în nici o artă. În arhitectură se menține schema secolului precedent: coloane cu bază și capital, entablatură și căptușeală sau arc. În pictura se continua  reprezentarea în continuare a realității, la care contribuie atitudinea aeriană sau clarobscurul. În sculptură, sunt urmate aceleași principii figurative și aceleași materiale, marmură și bronz.