VI. NEOCLASICISM

       Caderea regimului francez dupa zilele revolutionare din 1789, fapt ce marcheaza declinul monarhiei si bisericii si aparitiei democratiei, precum si resentimentul populatiei fata de cler si aristocratia fidela stilului rococo, precum  si atacul dur a lui Diderot indreptat catre Boucher, si care recomanda renuntarea la stilul rococo si indreptarea privirii spre senitatatea artei antice, a dus la aparitia neoclasicismului.

     Cu astfel de circumstante la care se adauga descoperirile arheologice de la Herculano in 1719, a Pompeiului acoperit de cenusa Vezuviului in 1748, precum si contributia literara a lui Winckelmann ce a avut ca tema literatura arhiologica si istoria artei din antichitate, au dus la redescoperirea artei antice clasice.

      

      A fost clopotelul care a sunat, declansand cautarile  pentru gasirea asa-numitului bun gust. Pe de alta parte, stilul rococo devenise obositor astfel ca apare o criza esteticica avand ca rezultat crearea unui nou stil. 

      Pictorii, dintre care s-a remarcat cel mai mult Jacques-Louis David (1748-1825), au reluat principalele fapte ale revoluției impletindu-le cu miturile romane, pe care le-a identificat cu valorile revoluției.

       Jean-Auguste-Dominique Ingres (1780-1867), deși nu era un pictor neoclasic, are lucrări  care reprezintă această mișcare artistică.